Istoria Armeniei

Scurtă prezentare a istoriei Armeniei

Perioada 2492 î.Hr.- 190 î.Hr.

În perioada preistorică, mai multe triburi au locuit pe teritoriul Armeniei moderne și istorice. Legenda spune că în anul 2492 î.Hr. strămoșul armenilor Hayk (a cincea generație după Noe – Habet) a luptat împotriva regelui Asiriei, Bel, l-a omorât cu o săgeată cu trei vârfuri și a înființat Armenia. Numele original al țării în limba armeană era Hayq (pluralul pentru armean), apoi (ca și acum) Hayastan, sub influența limbii persane, adăugând sufixul persan -ostan (provincie). Pe vremuri, au fost două triburi principale, Haiasa şi Armen, şi tocmai aici se vede diferenţa de nume. Hayq a fost numită Armenia de către statele ei vecine, începând cu Persia Ahemenidă. Această denumire a fost posibil derivată de la Armenak sau Aram (strănepotul lui Hayk, un alt conducător al poporului său).
Primul regat apare în secolul al IX-lea î.Hr., sub denumirea Urartu (sau Regatul din Van, Regatul din Ararat) cu câțiva regi foarte importanți, printre care îl pomenim pe Arghishti I (786-764 î.Hr.), în timpul căruia a fost înființat orașul Erevan (Erebuni de atunci, care la ora actuală este una dintre raioanele capitalei Armeniei), astfel încât Erevanul este cu 29 de ani mai vechi decât Roma.
În sec. VII-VI î.Hr. dispare regatul Urartu, iar informațiile despre secolele următoare nu sunt foarte multe. Totuși, menționăm dinastia Yervandizilor care au domnit în Armenia până în jur de anul 200 î.Hr. și s-au aflat aproape permanent, precum toate statele din regiune, în războaie pentru influență și cucerirea de noi teritorii.

Dinastia lui Artaxiazilor (Artashesyanner, 189 î.Hr. – 1 d.Hr.)

În anul 189 î.Hr., pe tronul Armeniei se urcă Artashes (Artaxias) I (190-160 î.Hr.), care a fost din familia Yervandizilor, dar eliberând Armenia de sub dominația persană, a declarat Armenia independentă și a pus bazele unei noi dinastii. Artaxias introduce în puternicul său stat organizaţii militare și juridice, organizează educaţia naţională, şi la sugestia lui Hannibal (247-183/181 î.Hr.), clădeşte capitala Artashat, pe care Strabon o numeşte „frumoasă”, iar Plutarh – „mare şi foarte frumoasă” (unii istorici o numesc „Cartagina Armenească”). Cu toate că Artaxias dădea impuls culturii elene în Armenia, totuşi punea accent pe răspândirea limbii armene în ţările de sub dominaţia sa.

Probabil cel mai strălucit reprezentant din întreaga istorie a Armeniei este nepotul lui Artaxias, Tigran al II-lea cel Mare (95-55 î.Hr.), care pe lângă faptul că transformă Armenia într-un mare stat, cucerind până și Damascul, înzestrează şi cu instituţii culturale şi în anul 69 zideşte a doua capitală, Tigranakert, care prin fastul său amintea de Ninive şi Babilon, unde geniul elen venea să împrospăteze gândirea armeană. În timpul lui țara se numea „Armenia dintre mări„ (Tsoviț tsov Hayastan), având în vedere granițele Armeniei, care se întindeau de la Marea Mediterană până la Marea Caspică.
În anul 1 d.Hr., moare Tigran al IV-lea, astfel ia sfârşit dinastia Artaxiazilor, şi se deschide epoca influenţei romane în Armenia, care timp de două veacuri şi jumătate ţine poporul armean sub dominaţia culturală, cu toate că influenţa partă se încăpăţâna să nu-i cedeze locul.

Dinastia Arşacizilor (Arshakuniner, 66-428)

În anul 66 se urcă pe tronul Armeniei Trdat (Tiridates) I (52-88, oficial din anul 66), fratele regelui Vagharş al Parţilor, care, cucerind Armenia, îl impune ca rege pe fratele său în anul 52. Roma, nemulţumită de acest fapt, trimite soldaţi contra Armeniei pentru a-l obliga pe Trdat să-și exprime fidelitatea față de Imperiul Roman. După războaie de 14 ani, Trdat este recunoscut drept regele Armeniei independente în anul 66. Cu toate acestea, cu Trdat îşi fac intrarea în Armenia influenţele parte şi romane. Pe de o parte în timpul lui Trdat şi al urmaşilor săi, felul de viaţă part este acela care domină în Armenia, — se alcătuiesc clasele feudale şi sistemul judeţelor feudale, dar mai cu seamă credinţele mazdeice, — iar pe de altă parte civilizaţia romană începe să pătrundă până în Armenia.

Un eveniment din Persia schimbă situația în regiune: în anul 224 ia sfârşit dinastia partă căreia îi urmează Sasanizii, a căror preocupare de căpetenie era să reînvie vechea coroană persană, de a stăpâni pe vecini şi mai cu seamă pe poporul armean care căzuse în mâinile Apusului. În timpul Sasanizilor, Armenia devine teatrul influenţelor bizantine şi persane.
În anul 287 urcă pe tronul Armeniei Trdat (Tiridates) al III-lea cel Mare (287-330) cu ajutorul împăratului Diocleţian. Trdat este unul din suveranii, care au cultivat la poporul armean gustul artelor şi culturii apusene.
Direcția dezvoltării Armeniei se schimbă radical în anul 301, când Armenia adoptă Creştinismul în mod oficial, astfel devenind prima țară din lume care l-a adoptat ca religie de stat. Imediat după adoptarea Creștinismului a avut loc distrugerea urmelor păgânismului în Armenia. Astfel Agatangelos, vorbind despre templele din Armenia, dărâmate de mâna lui Grigore Luminătorul, aminteşte printre statuile doborâte de cea a zeului Aramazd din Ani, a zeiţei Anahit din Artashat şi Yeriza, a lui Nane din satul Til, a lui Mihăr din Bagarici, a lui Barşamina din Tordan etc. În același timp au fost construite multe biserici, precum Catedrala (Sfântul Scaun) din Etchmiadzin (303), bisericile Hripsime, Gayane şi Şoghakat. Paradoxal, Biserica Armeană a adoptat multe din obiceiurile păgâne armeneşti, deoarece pe parcursul timpului poporul n-a renunțat la majoritatea acestor obiceiuri. Singurul templu care n-a fost dărâmat și a rezistat până în zilele noastre, este Garni din anul 77 d.Hr.

În timpul domniei regelui Khosrov al III-lea cel Mărunt (330-338), începe plantarea unei păduri mari, începând de la templul Garni până la noua capitală, Dwin, şi de acolo până la Artashat, o operă uriaşă la care a participat obligatoriu toată populația. Pădurea lui Khosrov există și în prezent fiind una dintre rezervațiile naționale.

La 387, Persia şi Bizanţul s-au înţeles să împartă Armenia în zone de influenţă. Într-adevăr, armeni erau siliți să lupte contra două juguri, cel grec şi cel persan. Totuși, regele Vramşapuh (389-415) reușește să asigure o perioadă pașnică și dezvoltare culturală pentru Armenia, strălucind ca o stea în istoria culturii armene. Sub patronajul lui, a avut loc adunarea din Vagharshapat cu scopul de a găsi (de fapt, regăsi/completa) un alfabet armean, ceea ce se realizează de către Mesrop Mashtots (Maștoț, 360/361-440) în anii 405-406.

După căderea regatului în anul 428, poporul armean s-a aflat în războaie și lupte pentru eliberarea țării timp de patru secole (printre care și cunoscuta bătălie din Avarayr din anul 451), mai întai împotriva Persiei și Bizanțului, care au împărțit Armenia încă o dată în 591, iar începând cu anii 640 – împotriva arabilor, o situație, care a durat până la a doua jumătate a secolului al IX-lea.

Dinastia Bagratizilor (Bagratuniner, 885-1045)

Datorită luptelor continue împotriva arabilor, Armenia din nou obține independența, iar liderul acestei mișcări, Ashot I Bagratuni, devine regele Armeniei (885-890). Regii armeni din secolul al X-lea au fost destul de puternici și au putut să dezvolte Armenia în câteva direcții. Printre ei îi pomenim pe Smbat I (890-914); Ashot al II-lea cel de Fier (914-929), care a pus capăt distrugerilor săvârșite de arabi; Ashot al III-lea (953-977), în timpul căruia orașul Ani a devenit capitala Armeniei, având peste 100.000 de locuitori; Gaghik I (990-1020), care a avut cea mai mare contribuție la dezvoltarea capitalei Ani, iar Armenia a devenit un stat destul de puternic în regiune. Căderea regatului începe după moartea lui, când fiii lui luptă pentru tronul Armeniei, iar principii regionali devin și mai independenți de regi. De acest fapt se folosește mai întâi Bizanțul, care distruge Armenia în cca 20 de ani, până la căderea capitalei Ani în anul 1045. Slăbind Armenia, Bizanțul rămâne singur în fața expedițiilor militare ale diferitelor triburi din Asia, precum cele turcice, mongol-tătare etc.

Regatul Ciliciei (1080-1375) și luptele pentru independență până la începutul secolului al XX-lea

După căderea Bagratizilor și intrarea triburilor turcice în regiune, în special în Armenia, populația armeană din Ani și alte orașe a suferit schimbări care au avut o influență pe tot parcursul istoriei: mai întâi, o parte a populației a plecat spre Crimeea, iar unii dintre ei au continuat drumul până la Liov (Lemberg, Lvov) și nordul Moldovei (Suceava, Botoșani etc.); o altă parte a populației a rezistat și a rămas în teritoriile platoului armenesc sau s-a mutat în alte orașe bizantine (actuala Turcia) sau țările vecine; cu toate acestea, foarte mulți locuitori s-au îndreptat spre marea Mediterană, în zona istorică a Ciliciei (Kilikia), unde au format regatul Ciliciei în anul 1080, primul rege fiind Ruben I (1080-1095). Pe parcursul timpului, Cilicia s-a dezvoltat mult, și a avut relații economice foarte strânse cu țările Occidentului, și în special cu Franța. Perioadele cele mai prospere au fost în timpul lui Levon al II-lea (1187-1219), pe care foarte mulți lideri occidentali l-au recunoscut oficial ca rege  în anul 1198, și în timpul lui Hetum I (1226-1269), datorită căruia regatul a scăpat de expedițiile militare ale mongolilor, colaborând cu ei pentru cucerirea altor teritorii.

Luptele împotriva mamelucilor, mai mult de o sută de ani, au slăbit Cilicia foarte mult, și au dus la căderea regatului, ultimul rege fiind Levon al VI-lea Lusinian (1374-1375). Astfel, majoritatea locuitorilor din Cilicia au plecat, dar până la secolul al XX-lea încă se simțea prezența puternică a armenilor. În 1909, și apoi în timpul Genocidului împotriva armenilor (1915-1923), în Cilicia au fost omorâți câteva zeci de mii de armeni, astfel încât pe acest teritoriu n-au mai rămas mulți armeni, în afară de cei care au fost islamizați.
În ceea ce privește Armenia, după dinastia Bagratizilor ea a devenit o adevărată scenă de războaie până la începutul secolului al XX-lea. Pe acolo au trecut diferite triburi turcice, mongol-tătare, iar Armenia a fost împărțită de două ori între Imperiul Otoman și Persia. În această perioadă, Armenia istorică a fost populată cu diverse popoare musulmane care între timp au devenit majoritare în multe localități. La începutul secolului al XIX-lea, o mare parte a Armeniei de Est a fost eliberată de armata Imperiului Rus cu ajutorul populației armene, iar partea vestică a rămas în Imperiul Otoman, unde au început lupte mari de eliberare și unire cu Armenia de Est. Răspunsul sultanului Abdul Hamid al II-lea a fost masacrarea armenilor din 1894-1896 când cca 300,000 de armeni au fost uciși.

Genocidul împotriva armenilor și înființarea Primei Republici Armene (1918-1920)

Luptele pentru obținerea independenței Armeniei reprezentau un mare pericol pentru integritatea teritorială a Imperiului Otoman, iar Primul război mondial a fost un prilej pentru turci de a-i înlătura pe armeni din toate teritoriile lor istorice și din Imperiul în general, deportându-i spre deșertul Sirian până la Deyr-ez-Zor și omorându-i pe drum. Astfel, poporul armean a fost aproape înjumătățit, având cca 1,500,000 de victime. Marea majoritate a celor care au scăpat de la Genocid, au fost islamizați și li s-a interzis să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat. După câteva decenii și până astăzi, din ce în ce mai mulți armeni islamizați din Turcia au început să vorbească public despre originea lor pe care au aflat-o târziu. Se spune în prezent că numărul celor care au origine armeană în Turcia este foarte mare. De asemenea, merită de menționat, că aproape toți responsabilii principali ai Genocidului au fost împușcați de către armeni între anii 1920-1922, iar operațiunea s-a numit Nemesis. Mai multe informații găsiți pe pagina Muzeului genocidului din Erevan, în câteva limbi (inclusiv engleză și franceză).

Astfel, armenii au dat cele mai multe victime civile în Primul război mondial. Antanta, aliatul armenilor, n-a venit cu ajutorul promis, iar în Rusia a avut loc Revoluția bolșevică și trupele militare au fost scoase din Armenia. În anul 1918 armenii au rămas singuri, fără vreun aliat, iar Turcia, pierzând războiul și multe teritorii din Imperiul Otoman, s-a îndreptat spre estul Armeniei pentru a continua Genocidul și acolo. În mai 1918, au avut loc cele trei bătălii mari pentru poporul armean (cele din Gharakilisa (Vanadzor), Baș-Aparan și Sardarapat) numai la câteva zeci de kilometri de capitala Erevan, unde armata turcă a suferit o pierdere covârșitoare. Semnificația acestor bătălii a fost una uriașă, fiindcă miza a fost însăși existența poporului armean. Imediat după aceste războaie, pe 28 mai 1918, Armenia se declară un stat independent. Republica n-a rezistat decât doi ani, până în decembrie 1920, când pe de o parte turcii, pe de altă parte bolșevicii au ajuns în Armenia, îndreptându-se spre Erevan. Astfel, Armenia devine sovietică, iar membrii guvernului pleacă din țară, o parte dintre ei stabilindu-se în România.

Armenia Sovietică, conflictul din Nagorno-Karabakh (1988-1994) și independența (1990-1991) 

Din cauza tratatelor de la Moscova și Kars (1921) între Lenin și Ataturk, Armenia pierde o mare parte a teritoriilor sale istorice și rămâne într-un spațiu de 29.8 de mii de km², așa cum este și astăzi. Mințindu-l pe Lenin, că Turcia va fi următorul stat bolșevic, Ataturk a fost răsplătit cu teritoriile armenești, dintre care unele niciodată nu aparținuseră Turciei. În final, Armenia rămâne fără vechea sa capitală, Ani, muntele sfânt al tuturor armenilor, Ararat, precum și orașele istorice armenești ca Muș, Karin (Erzurum), Van, Sasun, Ardahan, Kars etc. Pe de altă parte, Stalin dăruiește Azerbaidjanului (care a fost creat în 1918) teritoriile armenești Artsakh (Nagorno-Karabakh), Nakhijevan și Zanghezur. Numai faptul că Gareghin Njdeh (1886-1955), mare comandant și filozof armean, refuză să plece din Zanghezur și să lupte până la moarte, îi convinge pe bolșevici să lase regiunea în Armenia Sovietică (de câteva ori au încercat să-l învingă pe Njdeh, dar zona este muntoasă și grea de cucerit pentru cei care n-o cunosc). Între timp, Azerbaidjanul a reușit să-i înlăture pe toți armenii din Nakhijevan, încercând să șteargă urmele istorice ale armenilor, și ulterior (ca și astăzi) prezentându-l ca pe „un teritoriu istoric al azerilor”. Acest lucru nu s-a reușit în regiunea Nagorno-Karabakh, unde populația armeană a scăzut de la 90% doar la 75% între anii 1920-1990. Toate trei teritoriile au făcut parte din regatele armenești, începând cu dinastia Yervandizilor din secolul al VI-lea î.Hr.

Armenia Sovietică a avut o viață pașnică din punct de vedere al războaielor. Dacă nu socotim represaliile lui Stalin, când numai între anii 1937-1938 au fost împușcați mii de armeni (precum și alte naționalități din URSS), și Al-doilea Război Mondial, la care au participat cca 550,000 de armeni, Armenia a avut posibilitatea să se dezvolte. Într-adevăr, între anii 1950-1990 s-au dezvoltat toate domeniile de activitate. În această perioadă au fost construite câteva orașe, majoritatea clădirilor importante din Erevan și din alte orașe. În schimb, dacă în trecut, în Armenia Occidentală se simțea influența culturii și limbii turce în cultura și limba armeană, în Armenia Sovietică a fost influența culturii și limbii ruse, deși rolul ei a scăzut semnificativ după independența Armeniei din 1991.
În urma reformelor lui Gorbaciov, multe state găsesc posibilitatea de a obține independența față de URSS. Armenia se declară independentă pe 23 august 1990, iar la referendumul din 21 septembrie 1991, peste 94% din populație au votat pentru independență. Cu toate acestea, Armenia s-a aflat într-o situație grea în primii ani după independență: Azerbaidjanul a atacat populația armeană din Nagorno-Karabakh, și a început un război, în care toate resursele Armeniei s-au îndreptat către Nagorno-Karabakh pentru a-i ajuta pe armenii de acolo care au eliberat teritoriile lor istorice; pe de altă parte Turcia a închis granița cu Armenia (ca și în prezent), care s-a trezit într-o blocadă din Est și din Vest; de asemenea, nordul Armeniei a suferit în urma cutremurului din 7 decembrie 1988 (cca 25,000 de victime). Negocierile asupra conflictului din Nagorno-Karabakh continuă și astăzi, granița rămânând nesigură din cauza provocărilor azerilor. Mai multe informații găsiți aici.

Primele alegeri prezidențiale au avut loc în 1991, iar Levon Ter-Petrosyan a fost ales președinte (1991-1998). El a fost urmat de Robert Kocharyan (1998-2008) și Serj Sargsyan (2008-2018). Inițial republică prezidențială, apoi semi-prezidențială, Armenia a devenit o republică parlamentară din 2018, conform referendumului din decembrie 2015 pentru schimbarea Constituției. Astfel, pe 2 martie, Armen Sarkissian a fost ales președinte de către Parlament. Pe 17 aprilie, Serj Sargsyan a fost ales prim-ministru de Parlament, dar protestele mari care s-au extins în toată țara, au dus la demisia sa pe 23 aprilie. Deputatul Nikol Pashinyan, liderul mișcării de protest, numită „Revoluția de catifea”, a fost ales pe 8 mai 2018 prim-ministru în urma votului din Parlament.

Despre Armenia puteți găsi numeroase informații pe internet, iar în rubrica Călătorie în Armenia prezentăm obiectivele turistice și câteva date importante pentru turiști.